Celei care pleaca

Imagine

Nu ştiu altfel să fiu decât întreagă. Nu pot învăţa să fiu altfel decât sunt, deşi de multe ori m-am împărţit pe mine în bucăţi pe care nu le-am recunoscut ca fiind ale mele, de dragul tău. Eşti toată o inimă, Otilia. Îmi spuneai atunci când zâmbeam ca un copil sau atunci când mă înfuriam. Eşti toată o inimă iar asta nu îţi va aduce mereu bucurii, să ştii. Nu înţelegeam atunci ce vrei să spui dar cu timpul am învăţat cu nu pot fi decât o inimă şi asta e de fapt bucuria. Nu ţi-am cerut nicând să iubeşti doar o bucată din mine ci întregul. Nu am ştiut cum să ascund inima care e cât fiinţa mea şi care face atâta zgomot, încât în lipsa ei încă-i mai auzi bătăile ca pe nişte paşi apăsaţi pe podea. Nu înţelege greşit. Nu ştiu altfel să fiu decât astfel: o greşeală de tipar într-o carte curată. Regereţi că ai cumpărat-o cu defectul său dar cu timpul te obişnuieşti cu ea, ajungi să o îndrăgeşti. Îmi plac oamenii vulnerabili, îmi spuneai când stăteai aplecat deasupra pieptului meu şi din miezul inimii mele auzeai vibraţia bătăilor. De atunci a trecut mult timp dar încă îţi mai aud vocea clară ca şi cum ai fi în faţa mea şi mi-ai spune încă odată: Eşti toată o inimă, Otilia. E adevărat că ajungi să te vindeci, cu timpul, de ceea ce nu e important şi, din contră, nu te vindeci nicicând de o iubire esenţială, iubire etalon pentru toate cele care-au venit în urma ta şi pentru care inima nu a mai lăsat urme de paşi în lipsa ei. Într-o seară te-am visat. Stăteai cu chipul blând în pragul uşii. Mă întorsesem pentru ultima oară spre tine, aşa cum nu o făcusem când erai aici. De multe ori ne gândim la cum ar fi putut fi după ce nu a mai rămas nimic din ce trebuia să fie şi recompunem, în mintea noastră, secvenţe care-ar fi putut fi liant unor rupturi. Celei care pleacă, de trăit nu va trăi dar cel puţin visează. Celei care pleacă şi priveşte în urma ei, în momente de visare, cu un fel de înclinare a chipului care te face să crezi că visele atârnă greu, îi scriu în speranţa că va vedea cândva, când se va trezi. Celei care pleacă şi rememorează vocea lui, ca pe un cântec vechi numai de ei ştiuţi, nu-i cere să uite. Ea arde intens deşi eşti prea departe să mai simţi. Celei care pleacă, opreşte-i un loc oriunde vei merge şi păstreaz-o vie. Celei care pleacă, atunci când se va întoarce, arată-i c-ai păstrat ultima voastră conversaţie scrisă pe o foaie pe care-o ţii mereu sub telefon:

„ Într-o seară când geamurile erau încă îngheţate, mi-am adus aminte de vară şi-am sunat-o pe Otilia:

– Mi-e dor de căldură, să ştii, i-am spus. Mai ştii când am fost ultima dată la mare împreună?Eu stăteam pe plajă şi mă uitam la tine. Erai aşa frumoasă cum stăteai singură în zare şi priveai fericită spre valuri.

– Îmi plac valurile, mi-am spus tu concret ca pe un lucru firesc ce face parte din tine. La început am râs şi te-am întrebat:

– Cum poate să îţi placă ceva ce se dăruieşte cu atâta uşurinţă? Iar tu mi-ai răspuns pe acelaşi ton firesc:

– Pentru că nimic nu se compară cu ţărmul, ars de atâta aşteptare, şi marea care vine să-i ude dorul de fiecare dată. El nu se opreşte din dor iar ea, marea, nu se opreşte din a veni neîncetat la el.

A fost ultima dată când am vorbit cu tine dar de atunci am rămas cu convingerea familiară, că viaţa începea din nou, pentru mine, odată cu venirea verii

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s