Tempus fugit

Imagine

– Simt de multe ori că timpul trece pe lângă mine fără să lase vreo urmă. Nu mă afectează niciun fel şi nu îmi stârneşte nicio emoţie înafară de acel sentiment de revoltă că      l-am pierdut în zadar. Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat asta vreodată, îmi spuse Otilia. Ştiu însă că va veni vremea când nu îmi voi mai permite să las timpul să treacă aşa, pur şi simplu. Nu îmi voi mai permite să mai fac nimic din ce nu îmi face plăcere.

– De ce astepti  şi nu începi chiar de acum, am întrebat-o eu.

– Pentru că mi-e teamă să fiu eu şi poate că e şi mai simplu aşa. A devenit o modă să-i auzi pe toţi cum se plâng de faptul că nu pot fi ei înşişi. De ce ar fi? E mult mai simplu astfel.O mare parte a vieţii ne-o pierdem făcând compromisuri, acceptând să fim aşa cum se aşteaptă alţii să fim. Pentru că trebuie să ne facem plăcuţi. E civilizat aşa şi e mult mai simplu. Gândeşte-te câte zeci de ore din viaţa ta ai irosit făcând nimic? Ca de exemplu să vezi un film. Nu îţi place, dar stai. Două ore şi douăzeci de minute din viaţă pe care nu le vei mai recupera. După o anumită vârstă până şi orele astea vor conta.

– Otilia, dar eşti mult prea tânără să te gândeşti la astfel de lucruri, am adăugat eu.

– Nu sunt deloc prea tânără. Timpul nu mai are răbdare cu noi. Stai puţin şi te gândeşte câte speranţe ţi-ai făcut şi-ai aşteptat o schimbare ce nu a mai venit, câte buze ai sărutat tu, încercând să repari ce nu mai era de reparat, de câte ori nu te-ai minţit zicându-ţi că poate într-un final va fi mai bine. Nu zic că până la urmă nu a fost, doar că puteai să alegi şi altă cale, nu-i aşa? Până la urmă, doar o mică parte a vieţii e cea pe care o trăim cu adevărat. Cea care începe atunci când timpul contează pentru noi.

Era atâta vibraţie în sufletul cuminte al Otiliei. Uneori mă întrebam cum poate exista asa de mult zgomot în interiorul unei fiinţe  liniştite precum era ea. În definitiv, avea dreptate. Sunt întrebări care ne scapă în agitaţia noastră zilnică. Nu mă întrebasem vreodată ce să fac cu timpul care trece. Ştiam doar că trebuie să-l umplu cu ceva. Nu mă întrebasem niciodată unde se duce toată iubirea pe care o simţi la un moment dat pentru cineva. Mi se părea natural să iubesc dar cu toate astea nu simţeam că trăiesc cu adevărat. După un timp, i-am spus Otiliei că nu m-am gândit la nimic din toate astea până atunci.

– Cine suntem  noi, Otilia?

– Suntem, în mare parte, timp şi proiecţiile altora. Suntem ceva din trecutul nostru, ceva din viitorul, în virtutea căruia acţionăm, dar niciodată ceva din prezent. Aici trebuie să fii tu. Cu siguranţă va veni o vreme când ne vom da seama că timpul a trecut şi trebuie să-l oprim. Va fi vremea când miraţi, vom deschide ochii ,ca atunci când îti dai jos pălăria în faţa unei măreţii, pentru că nimic nu contează înafară de tine însuţi .La un moment dat vei fi realizat că nu ai trăit cu adevărat şi că nu vei avea de la ce să îşi iei adio. Va veni un timp când vei ştii că singura persoană de la care merită să îti iei rămas bun eşti chiar tu. Însă până atunci mai trebuie să aşteptăm…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s