Monolog

Imagine

 

De ceva vreme mă locuieşte teama, un sentiment inexplicabil de sfârşit care se apropie. Nu am mai însemnat nimic, de mult timp, în caiet, deşi sunt sigură că am trăit mai mult ca oricând. Azi dimineaţă i-am telefonat lui M. ca să-i mai aud odată vocea. Mi-a răspuns şi pentru câteva clipe nu i-am zis nimic. Am vrut să-i mai simt odată respiraţia. A aşteptat să-i spun ceva dar am ezitat. Nu îmi găseam cuvintele. În general, nu ştiu ce să spun după ce nu mai rămâne nimic de zis. Niciodată nu m-am priceput să îmi iau rămas bun şi rămâneam de multe ori tăcută, însă niciodată nu am putut să las această tăcere să îşi ia în primire distanţa dintre noi, de aceea sunam din când în când să-i reamintesc că sunt. E ciudat să te regăseşti pe tine după atâta timp în care nu ai mai fost tu, în acelaşi loc ca la început. De multe ori m-am gândit la iubire ca la o poveste, iar la mine ca la un cititor: intri în ficţiune fără să ştii ce se va întâmpla şi eşti atât de absorbit de tot ce se petrece cu tine şi în jurul tău, încât uiţi cum era înainte să deschizi cartea. Îţi pierzi identitatea şi intri în pielea unui alt personaj, nu mai eşti acelaşi şi priveşti povestea ca pe un spectacol în care deznodământul cântăreşte mai mult ca toată acţiunea şi brusc intervine realitatea. E greu să te regăseşti după atâta timp. Îmi aduc aminte de ce mi-a spus M. la una din întâlnirile noastre: „ păstrează-ţi sufletul tânăr şi cuminte, Otilia”. Nu am acordat importanţă cuvintelor sale la acel moment dar azi mi-au trecut prin minte ca o străfulgerare şi le simt mai reale şi mai vii ca oricând. În viaţă nu poţi ţine minte cu exactitate tot ceea ce ai trăit, ci doar ceea ce te-a făcut să simţi că trăieşti cu adevărat. Sunt puţine momente care rămân vii în memoria noastră şi pe acelea avem obligaţia să le conservăm cum se cuvine. Fie însă că strigi, fie că nu, timpul, din păcate, nu se opreşte şi tot ceea ce rămâne în urma noastră sunt amintiri mărunte care ne-au făcut fericiţi. E vorba de o analiză a lucrurilor simple.

De la ultima mea „conversaţie” cu M. au trecut câteva luni. Nu am încercat să-l uit. I-am păstrat vie amintirea. L-am iertat şi m-am iertat şi pe mine pentru că numai aşa îmi pot păstra sufletul cuminte. Într-una din zile l-am întâlnit întâmplător pe stradă. I-am recunoscut zâmbetul care altădată îmi lumina chipul. Ţinea de mână pe altcineva. Ne apropiam pe nesimţite unul de altul, m-a zărit, i-am zâmbit şi am mers mai departe. Nu îi pot purta ranchiună şi nu mă face mai puţin fericită că astăzi împarte cu altcineva ceea ce cândva era al nostru, din contră, nu pot decât să mă bucur pentru el că şi-a păstrat sufletul tânăr, căci cum altfel ai putea face asta dacă nu iubind?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s