Monolog

Imagine

 

De ceva vreme mă locuieşte teama, un sentiment inexplicabil de sfârşit care se apropie. Nu am mai însemnat nimic, de mult timp, în caiet, deşi sunt sigură că am trăit mai mult ca oricând. Azi dimineaţă i-am telefonat lui M. ca să-i mai aud odată vocea. Mi-a răspuns şi pentru câteva clipe nu i-am zis nimic. Am vrut să-i mai simt odată respiraţia. A aşteptat să-i spun ceva dar am ezitat. Nu îmi găseam cuvintele. În general, nu ştiu ce să spun după ce nu mai rămâne nimic de zis. Niciodată nu m-am priceput să îmi iau rămas bun şi rămâneam de multe ori tăcută, însă niciodată nu am putut să las această tăcere să îşi ia în primire distanţa dintre noi, de aceea sunam din când în când să-i reamintesc că sunt. E ciudat să te regăseşti pe tine după atâta timp în care nu ai mai fost tu, în acelaşi loc ca la început. De multe ori m-am gândit la iubire ca la o poveste, iar la mine ca la un cititor: intri în ficţiune fără să ştii ce se va întâmpla şi eşti atât de absorbit de tot ce se petrece cu tine şi în jurul tău, încât uiţi cum era înainte să deschizi cartea. Îţi pierzi identitatea şi intri în pielea unui alt personaj, nu mai eşti acelaşi şi priveşti povestea ca pe un spectacol în care deznodământul cântăreşte mai mult ca toată acţiunea şi brusc intervine realitatea. E greu să te regăseşti după atâta timp. Îmi aduc aminte de ce mi-a spus M. la una din întâlnirile noastre: „ păstrează-ţi sufletul tânăr şi cuminte, Otilia”. Nu am acordat importanţă cuvintelor sale la acel moment dar azi mi-au trecut prin minte ca o străfulgerare şi le simt mai reale şi mai vii ca oricând. În viaţă nu poţi ţine minte cu exactitate tot ceea ce ai trăit, ci doar ceea ce te-a făcut să simţi că trăieşti cu adevărat. Sunt puţine momente care rămân vii în memoria noastră şi pe acelea avem obligaţia să le conservăm cum se cuvine. Fie însă că strigi, fie că nu, timpul, din păcate, nu se opreşte şi tot ceea ce rămâne în urma noastră sunt amintiri mărunte care ne-au făcut fericiţi. E vorba de o analiză a lucrurilor simple.

De la ultima mea „conversaţie” cu M. au trecut câteva luni. Nu am încercat să-l uit. I-am păstrat vie amintirea. L-am iertat şi m-am iertat şi pe mine pentru că numai aşa îmi pot păstra sufletul cuminte. Într-una din zile l-am întâlnit întâmplător pe stradă. I-am recunoscut zâmbetul care altădată îmi lumina chipul. Ţinea de mână pe altcineva. Ne apropiam pe nesimţite unul de altul, m-a zărit, i-am zâmbit şi am mers mai departe. Nu îi pot purta ranchiună şi nu mă face mai puţin fericită că astăzi împarte cu altcineva ceea ce cândva era al nostru, din contră, nu pot decât să mă bucur pentru el că şi-a păstrat sufletul tânăr, căci cum altfel ai putea face asta dacă nu iubind?

Tempus fugit

Imagine

– Simt de multe ori că timpul trece pe lângă mine fără să lase vreo urmă. Nu mă afectează niciun fel şi nu îmi stârneşte nicio emoţie înafară de acel sentiment de revoltă că      l-am pierdut în zadar. Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat asta vreodată, îmi spuse Otilia. Ştiu însă că va veni vremea când nu îmi voi mai permite să las timpul să treacă aşa, pur şi simplu. Nu îmi voi mai permite să mai fac nimic din ce nu îmi face plăcere.

– De ce astepti  şi nu începi chiar de acum, am întrebat-o eu.

– Pentru că mi-e teamă să fiu eu şi poate că e şi mai simplu aşa. A devenit o modă să-i auzi pe toţi cum se plâng de faptul că nu pot fi ei înşişi. De ce ar fi? E mult mai simplu astfel.O mare parte a vieţii ne-o pierdem făcând compromisuri, acceptând să fim aşa cum se aşteaptă alţii să fim. Pentru că trebuie să ne facem plăcuţi. E civilizat aşa şi e mult mai simplu. Gândeşte-te câte zeci de ore din viaţa ta ai irosit făcând nimic? Ca de exemplu să vezi un film. Nu îţi place, dar stai. Două ore şi douăzeci de minute din viaţă pe care nu le vei mai recupera. După o anumită vârstă până şi orele astea vor conta.

– Otilia, dar eşti mult prea tânără să te gândeşti la astfel de lucruri, am adăugat eu.

– Nu sunt deloc prea tânără. Timpul nu mai are răbdare cu noi. Stai puţin şi te gândeşte câte speranţe ţi-ai făcut şi-ai aşteptat o schimbare ce nu a mai venit, câte buze ai sărutat tu, încercând să repari ce nu mai era de reparat, de câte ori nu te-ai minţit zicându-ţi că poate într-un final va fi mai bine. Nu zic că până la urmă nu a fost, doar că puteai să alegi şi altă cale, nu-i aşa? Până la urmă, doar o mică parte a vieţii e cea pe care o trăim cu adevărat. Cea care începe atunci când timpul contează pentru noi.

Era atâta vibraţie în sufletul cuminte al Otiliei. Uneori mă întrebam cum poate exista asa de mult zgomot în interiorul unei fiinţe  liniştite precum era ea. În definitiv, avea dreptate. Sunt întrebări care ne scapă în agitaţia noastră zilnică. Nu mă întrebasem vreodată ce să fac cu timpul care trece. Ştiam doar că trebuie să-l umplu cu ceva. Nu mă întrebasem niciodată unde se duce toată iubirea pe care o simţi la un moment dat pentru cineva. Mi se părea natural să iubesc dar cu toate astea nu simţeam că trăiesc cu adevărat. După un timp, i-am spus Otiliei că nu m-am gândit la nimic din toate astea până atunci.

– Cine suntem  noi, Otilia?

– Suntem, în mare parte, timp şi proiecţiile altora. Suntem ceva din trecutul nostru, ceva din viitorul, în virtutea căruia acţionăm, dar niciodată ceva din prezent. Aici trebuie să fii tu. Cu siguranţă va veni o vreme când ne vom da seama că timpul a trecut şi trebuie să-l oprim. Va fi vremea când miraţi, vom deschide ochii ,ca atunci când îti dai jos pălăria în faţa unei măreţii, pentru că nimic nu contează înafară de tine însuţi .La un moment dat vei fi realizat că nu ai trăit cu adevărat şi că nu vei avea de la ce să îşi iei adio. Va veni un timp când vei ştii că singura persoană de la care merită să îti iei rămas bun eşti chiar tu. Însă până atunci mai trebuie să aşteptăm…

Lolita

Imagine

Azi noapte te-am visat. Stăteai întinsă şi nu purtai decât o rochie albă. Transparentă. Coapsele ţi se vedeau moi şi crude iar pânza rochiei se mula după conturul sânilor tăi mici. Dormeai şi avea gura întredeschisă, buzele umede iar părul despletit pe pernă. O mână o aşezasei peste pântec iar cealaltă ţinea cearceaful cu care era învelit doar o parte din picior tău alb. Te strigasem: Lolita. Nu mi-ai răspuns. Mă uitam la tine cum dormeai nevinovată, înger al nopţii, iar eu te vegheam ca un tată grijuliu. M-am apropiat uşor de pat şi te-am mai strigat odată: Lolita. Dormeai adânc. Nu m-ai auzit. M-am aşezat pe marginea patului şi te-am privit. Am dat cearceaful la o parte şi ţi-am mângâiat glezna, patern,  apoi am urcat cu mâna pe picior. Aveai piela catifelată şi transpirată de căldura nopţii de vară. Am înaintat sub rochia care se ridica treptat, dezvăluindu-ţi coapsa pe care am cuprins-o cu mâna apăsându-ţi carnea fragedă. M-am oprit şi te-am mai strigat odată: Lolita. Nici de data asta nu m-ai auzit. Dormeai adânc. Mi-era teamă să nu te trezeşti. Mâna mea ajunsese în dreptul sânilor tăi. Transpirasem. Nu m-am mai putut abţine. Ţi-am cuprins sânul în mână. L-am strâns, cu fermitatea unui tată grijuliu. M-am apropiat de urechea ta şi ţi-am şoptit cu respiraţia mea caldă: Lolita. Ai deschis ochii tăi de copilă şi m-ai privit cu chipul nevinovat. Mâna mea îţi strângea în continuare sânul. Era cald în cameră. Erai aşa frumoasă Lolita. Nu mi-ai spus nimic. Ţi-am spus pe nume: Lolita. M-am trezit. Tu nu exişti Lolita, dar dacă ai fi lângă mine aş avea grijă de tine ca un tată iubindu-te patern, Lolita mea.

Post iubire

guy_and_girl_riding_on_motorbike

– Nu ţi s-a întâmplat niciodată să te plimbi pe străzi şi preocupat de gândurile tale să te trezeşti la un moment dat că nu ştii unde te afli?
– Ba da, destul de des.
– Şi ce faci atunci?
– În mod firesc, mă uit în jur să văd dacă zăresc ceva ce îmi este cunoscut.
– Şi dacă se întâmplă să nu fie nimic cunoscut?
– E imposibil.
– De ce?
– Măcar ştiu de unde am plecat. Tot îmi pot face o idee. Dar de ce îmi pui întrebările astea?
Otilia îl privi cu oarecare neîncredere alegându-şi cu grijă cuvintele:
– Tu simţi că te-ai depărtat mult de locul din care-ai pornit?
– Nu îmi amintesc să mă fi rătăcit.
– Cu alte cuvinte ai mers pe un drum drept.
– Am ales să fac asta.
– Mi-aş fi dorit să pot fi ca tine, să ştiu întotdeauna încotro voi merge. Să am puterea să îmi aleg singură drumul de la care să nu mă abat.
Otilia se opri brusc ca şi cum şi-ar fi înghiţit cuvintele dar într-un final îi spuse:
– Cred că asta te-a scutit de multe nefericiri, nu-i aşa?
El o privi aşa cum priveşti pe cineva care ţi-a fost drag mult timp dar de care te-ai depărtat dintr-un motiv sau altul. Se uită la ea, cum îl măsura cu ochii ei ageri şi avu pentru un moment sentimentul că s-a pierdut. Reconstitui în minte întrebarea ei, de mai devreme, dar uită răspunsul pe care i l-a dat, aşa cum uită şi ultima întrebare. Ce voia să spună? Se întrebă el încercând să îşi aducă aminte.
– Nu e ca şi cum îşi alegi mereu dacă vrei să fii într-un fel sau altul, continuă Otilia. Probabil că te-ar scuti de neplăceri dar ce rost ar avea? Se întâmplă uneori să nu îţi mai aduci aminte nici măcar de unde ai plecat. Atât e de străin locul în care-ai ajuns, din întâmplare. Dar indiferent cum ar fi de ce ai alege să procedezi într-un fel sau altul? Te-ar mai surprinde ceva?
El continuă să o privească în tăcere. Otilia continuă să-i pună întrebări pentru care nu ştia ce să răspundă. Ştia pentru sine că toate momentele de tăcere dintre ei aveau să se umple la un moment dat cu neînţelegeri ce trebuiau fi, până la urmă, lămurite, dar nu era pregătit să-i dea nicun răspuns. Abia atunci îşi dădu seama cum trebuie să te simţi atunci când te pierzi.
Otilia îşi lăsă privirea în jos aranjându-şi rochia albă cu flori, rochia mamei pe care o purtase şi atunci când se întâlniseră ei doi pentru prima oară. Ce frumoasă eşti, Otilia! îşi zise el în gând. Ea îşi netezea nervos cutele rochiei iar mâinile-i tremurau în liniştea pe care şi-o impunea. Se înserase. În parc mai erau câteva cupluri care se plimbau chicotind şi câţiva copii gălăgioşi ce spărgeau momentele de tăcere dintre ei. Otiliei i se făcu frig. El văzu cum piela i se zgribulea şi o admira în sinea lui pentru stăpânirea de care dădea dovadă aşteptându-l să-i spună ceva. Îi era atât de dragă şi o vedea neajutorată cum tremura de frig în seara aceea de vară, însă nu îndrăzni să o atingă deşi şi-ar fi dorit să o mai simtă odată în braţe.
Otilia îşi împreună mâinile netezind încă odată cutele rochiei şi îşi drese uşor glasul:
– Nu contează dacă e ultima dată când te mai văd după atâta timp şi dacă aşteptarea mea e în zadar. Eu vreau să simt că trăiesc. Până acum m-am obişnuit să îmi răspund singură întrebărilor şi să mă trezesc de multe ori într-un loc străin, încercând să-mi dau seama de unde-am plecat şi unde-am ajuns. Nu mi-a fost uşor dar am continuat să merg , însă ştiu că am trăit. M-am lăsat purtată de paşi încolo şi-n coace şi am aşteptat. Ştiu sigur că în aşteptarea mea, am trăit. Până la urmă timpul e un accident. Ne aflăm aici dintr-un accident.
Are dreptate, îşi spuse. Nu ştia ce o ţinea acolo lângă el, când ar fi putut oricând să plece,deşi îşi dorea să nu o facă. O simţea şi mai dragă cu speranţa ei că într-o zi avea să-l înţeleagă şi că ar putea să găsească un loc. Dar ea avea deja un loc. După o vreme îi răspunse:
– Spune-mi, ce crezi că e de fapt mai rău? Să renunţi de la început fără să fi luptat sau să lupţi cu toată forţa şi la final să îţi dai seama că ai făcut-o în zadar?

Celei care pleaca

Imagine

Nu ştiu altfel să fiu decât întreagă. Nu pot învăţa să fiu altfel decât sunt, deşi de multe ori m-am împărţit pe mine în bucăţi pe care nu le-am recunoscut ca fiind ale mele, de dragul tău. Eşti toată o inimă, Otilia. Îmi spuneai atunci când zâmbeam ca un copil sau atunci când mă înfuriam. Eşti toată o inimă iar asta nu îţi va aduce mereu bucurii, să ştii. Nu înţelegeam atunci ce vrei să spui dar cu timpul am învăţat cu nu pot fi decât o inimă şi asta e de fapt bucuria. Nu ţi-am cerut nicând să iubeşti doar o bucată din mine ci întregul. Nu am ştiut cum să ascund inima care e cât fiinţa mea şi care face atâta zgomot, încât în lipsa ei încă-i mai auzi bătăile ca pe nişte paşi apăsaţi pe podea. Nu înţelege greşit. Nu ştiu altfel să fiu decât astfel: o greşeală de tipar într-o carte curată. Regereţi că ai cumpărat-o cu defectul său dar cu timpul te obişnuieşti cu ea, ajungi să o îndrăgeşti. Îmi plac oamenii vulnerabili, îmi spuneai când stăteai aplecat deasupra pieptului meu şi din miezul inimii mele auzeai vibraţia bătăilor. De atunci a trecut mult timp dar încă îţi mai aud vocea clară ca şi cum ai fi în faţa mea şi mi-ai spune încă odată: Eşti toată o inimă, Otilia. E adevărat că ajungi să te vindeci, cu timpul, de ceea ce nu e important şi, din contră, nu te vindeci nicicând de o iubire esenţială, iubire etalon pentru toate cele care-au venit în urma ta şi pentru care inima nu a mai lăsat urme de paşi în lipsa ei. Într-o seară te-am visat. Stăteai cu chipul blând în pragul uşii. Mă întorsesem pentru ultima oară spre tine, aşa cum nu o făcusem când erai aici. De multe ori ne gândim la cum ar fi putut fi după ce nu a mai rămas nimic din ce trebuia să fie şi recompunem, în mintea noastră, secvenţe care-ar fi putut fi liant unor rupturi. Celei care pleacă, de trăit nu va trăi dar cel puţin visează. Celei care pleacă şi priveşte în urma ei, în momente de visare, cu un fel de înclinare a chipului care te face să crezi că visele atârnă greu, îi scriu în speranţa că va vedea cândva, când se va trezi. Celei care pleacă şi rememorează vocea lui, ca pe un cântec vechi numai de ei ştiuţi, nu-i cere să uite. Ea arde intens deşi eşti prea departe să mai simţi. Celei care pleacă, opreşte-i un loc oriunde vei merge şi păstreaz-o vie. Celei care pleacă, atunci când se va întoarce, arată-i c-ai păstrat ultima voastră conversaţie scrisă pe o foaie pe care-o ţii mereu sub telefon:

„ Într-o seară când geamurile erau încă îngheţate, mi-am adus aminte de vară şi-am sunat-o pe Otilia:

– Mi-e dor de căldură, să ştii, i-am spus. Mai ştii când am fost ultima dată la mare împreună?Eu stăteam pe plajă şi mă uitam la tine. Erai aşa frumoasă cum stăteai singură în zare şi priveai fericită spre valuri.

– Îmi plac valurile, mi-am spus tu concret ca pe un lucru firesc ce face parte din tine. La început am râs şi te-am întrebat:

– Cum poate să îţi placă ceva ce se dăruieşte cu atâta uşurinţă? Iar tu mi-ai răspuns pe acelaşi ton firesc:

– Pentru că nimic nu se compară cu ţărmul, ars de atâta aşteptare, şi marea care vine să-i ude dorul de fiecare dată. El nu se opreşte din dor iar ea, marea, nu se opreşte din a veni neîncetat la el.

A fost ultima dată când am vorbit cu tine dar de atunci am rămas cu convingerea familiară, că viaţa începea din nou, pentru mine, odată cu venirea verii

Poem

Imagine

Strecoară-ţi glezna subţire

prin deschizătura uşii.

Intră doar cu sufletul.

Trupul lasă-l în prag.

E prea greu şi gălăgios

iar  pe căldura asta transpiră mult.

Aşa că intră doar cu sufletul.

Mic tratat de fericire

Imagine

– Tu câtă fericire poţi duce?

– Cum adică?

– Eşti fericită?

– Nu ştiu.

– La fel ca mine. Dar ştii ce cred eu? Cred că oamenii nu sunt fericiţi pentru că nu îşi dau seama cât sunt de fericiţi.

– Cine a zis asta?

– Nu ştiu.

– Posibil să ai dreptate, dar fericirea nu e o treabă atât de complicată aşa că atunci când vine peste tine, te loveşte pe de-a-ntregul. E imposibil să nu ştii când eşti fericit.

– Eu am căutat fericirea în palmele altora, pe buzele altora. Am zis că fericirea e acolo unde sunt doi şi de multe ori m-am apucat de unul singur să fac din unul, doi. E o treabă tare grea.

– Toate poveştile noastre sunt bântuite de fantomele poveştilor care-ar fi putut fi, însă fericirea nu trebuie construită. Tu alergi după iubire ca după un premiu pe care trebuie neapărat să-l obţii. Crezi că dreptul tău să o ai. Noi toţi am depoetizat iubrea şi am început-o acolo unde ar fi trebuit să se sfârşească. Vreau să te întreb ceva. Câtă fericire crezi tu că încape într-un borcan cu dulceaţă?

– Nu m-am gândit la asta vreodată.

– Erai fericit atunci când, copil fiind, intrai în bucătărie şi simţeai miros de vişine coapte? Atunci când ţineai cu mâinile tale mici borcanul în care mama turna dulceaţa fierbinte? Abia aşteptai să o întinzi pe pâine şi nu mai aveai răbdare să se răcească. Erai fericit?

– Mă bucuram.

– Tu nu ai atins fericirea pentru că tot timpul te-ai împiedicat de bucurii. Nu ai ştiut că există fericire în doze mici, în bucurii simple, senine, că poţi să fii fericit de unul singur respirând, sau mâncând o bucată de ciocolată. Sunt multe lucruri în care putem găsi fericirea şi cel mai aproape, o găseşti în tine însuţi.

– Pare uşor pentru tine să spui toate astea.

– Nu e uşor deloc. De multe ori în dragoste am fost victima propriului optimism dar acum ştiu că pot oricând să plec, că pot oricând să intru de una singură într-o patiserie şi să-mi iau cel mai bun corn cu ciocolată şi-o cafea şi să mă plimb de una singură pe străzi. Sunt un om fericit pentru că îmi dau seama cât pot fi de fericit.